Coloana vertebrală a integrității în contrast cu aparatul partidelor politice

Ne aflăm într-o lume în care lucrurile par să se așeze din ce în ce mai mult într-o structură aproape ermetică, în care termenii ”inovator” ori ”revoluționar” nu mai răsună la fel de puternic precum obișnuiau odinioară. Dacă acest lucru este valabil pentru aproape orice aspect al societății de astăzi (ex. științe, antreprenoriat, tehnologie), nu poate decât să existe și în actuala conjunctură politică. Observăm din ce în ce mai mult eforturi majore de a răsturna ordinea sedimentată post revoluție însă cu greu putem argumenta că o adevărată schimbare este vizibilă.

Adevărul este că în ciuda numelor diferite care vin și pleacă de la putere, a costumelor și a automobilelor văzute în rândul ”liderilor” noștri politici, ceea ce ne interesează a rămas la fel. Care este epicentrul puterii și de ce interesele, adeseori meschine, aparțin în perpetuitate acelorași grupuri? Într-adevăr, aforismul ”vremuri noi, tot noi” a căpătat o infinită valoare socială mai pregnantă ca niciodată în ziua de astăzi.

Importanța sistemului pluralist al partidelor politice este una deosebită, competiţia politică fiind baza democraţiei. Este o componentă vitală, emblematică pentru o  societate liberă, și ȋn acelaşi timp un mecanism de cenzură și limitare a puterii care, așa cum spuneam mai sus, tinde să fie cumulată într-un singur punct, dând astfel naștere acelor premise indezirabile pe care le cunoaștem cu toții ca fiind o pată întunecată a trecutului nostru nu prea îndepărtat.

La o primă privire superficială asupra situației din România, agitaţia de pe scena politică actuală poate părea competiţie, dar sub lupă, din nefericire, lucrurile stau altfel. Nu mai există un contur bine definit al ideologiilor politice, ele de multe ori intercalându-se în puncte în care ideologic nu au cum să se întâlnească. Esența democrației sunt limitele puterii, trasul de mânecă al partidului la guvernare de către alte partide, reprezentând astfel interesele cât mai multor componente sociale, toate trebuind imperativ reprezentate de o structură politică. In România anului 2024 partidele cele mai mari, deşi cu ideologii diferite, nu doar că nu se trag de mânecă, dar se iau de mână, sfidând eşichierul politic, pentru a acumula cât mai multe voturi şi, implicit, putere. Coaliţia astfel creată seamănă din ce ȋn ca mai mult cu un partid unic, atât ȋn acţiuni cât şi, mai ales, ȋn ambiţii.

Pe fondul neȋncrederii record ȋn partide (9%), alimentată de voracitatea electorală a coaliţiei actuale, candidaţii independenţi, rupţi de aparatele de partid, se bucură de o ȋncredere crescută. Din păcate, chiar şi această ocazie electorală este neghiob exploatată de cele două partide. Susţinerea de “candidaţi independenţi” care fie să deschidă lista candidaţilor pentru europarlamentare, fie aruncaţi ȋn cursa pentru Bucureşti s-a transformat ȋntr-o glumă proastă, care nu doar afectează şi mai tare credibilitatea partidelor, ci compromite ideea de candidat independent.

Candidatul independent nu poate fi decât acea persoană care judecă pentru sine în baza propriilor sale convingeri și urmărind cu adevărat interesul superior al votanților, nerăspunzând comenzilor politice. Este, ȋn cazul nostru, acel individ născut din reproșurile constante și neremediate aduse formațiunilor politice, în speranța că la eforturile sale se vor ralia românii care, la rândul lor, nu mai pot duce dezamăgirea și supărarea. Caraghioslâcul  candidaţilor ”independenţi” pe listele sau susţinuţi de partide este departe de a reprezenta dorinţa alegătorilor de a susţine persoane rupte de interesele de partid şi nu face decât să compromită insăşi ideea de independenţă politică.