Patriotismul a devenit un subiect tabu. Văzut poate ca o rană încă deschisă a istoriei recente, el este de fapt confundat cu un alt curent care într-adevăr coincide cu răul din trecut – naționalismul. Cele două, folosite adeseori interschimbabil, se diferențiază fundamental și este o greșeală să ne referim la patriotism atunci când de fapt ne referim la naționalism și vice versa. Ca urmare a neglijarii comunicării corecte și a nestăpânirii sensului termenilor, un patriot care își respectă țara, cultura și poporul ei, este asimilat unui individ care, în mod extrem, adoptă o atitudine discriminatorie la adresa celorlalte etnii, naționalități, rase, curente ideologice, religioase, justificată prin exceptionalismul propriei tari.
Problema activismului social de astăzi este tocmai această greșită interpretare a termenilor folosiți, dar și a fondului acțiunii. Mulți dintre noi uităm, poate, că alături de impenetrabilitatea forței maselor ce, odată raliate în jurul unei idei, devin aproape imposibil de oprit se află și temeinicia cauzei, veridicitatea ei.
Atât patriotismul cât și naționalismul s-au impus în societatea românească și europeană în secolul al 19-lea. Acela a fost un moment de cotitură în istoria Europei, în care statele își trasau granițele și își asumau o cultură și o identitate națională. Era, deci, firesc și sănătos ca la acel moment accentul să cadă pe naționalism. Etnonaționalismul, existent în cazul multor state, este prima manifestare extremă a naționalismului vremurilor respective. El presupune o integrare și favorizare a acelora care au o istorie comună cu cei mulți, iar cei puțini, veniți din alte zone geografice, să fie marginalizați ori înlăturați. Acest curent a fost promovat și utilizat ca piatră de temeile de întemeietorii acelor ideologii radicale ce au permis existența atâtora atrocități în prima parte a secolului XX.
Într-un studiu realizat la sfârșitul anului 2022 se arată că, în medie, 60% dintre români sunt naționaliști[1]. Mai mult decât atât, cei mai mulți dintre aceștia sunt votanți PSD iar partidele AUR și PNL se situează pe locul doi. Prototipul naționalismului român poate fi asociat unei categorii de votanți, susținători politici ai unor persoane vocale, ale căror propuneri fac apel și se bazează pe dezamăgirea susținătorilor lor. În categoria acestor susținători intră atât adepți ai curentului și manifestărilor naționaliste, dar lor li se raliază cetățeni al căror patriotism fie nu își găsește alt loc de manifestare, fie se traduce într-o exasperare radicalizantă anti-sistem.
Conform sondajului recent realizat de INSCOP[2] 72,2% dintre români ar prefera să cumpere produsele mai scumpe de pe raft, dacă acestea sunt românești, în timp ce doar 26,3% ar opta pentru cel mai bun preț, indiferent de proveniență. Totodată, 62,7% susțin că produsele românești pe rafturile marilor rețele comerciale sunt mai rare iar 76,9% sunt de părere că în contextul unei situații de criză, primii pe care trebuie să se bazeze sunt ei înșiși iar mai apoi pe sprijinul statului.
Datele de mai sus nu reflectă un naționalism economic, ci doar faptul că românii se simt neglijați și marginalizați în raport cu alte state occidentale ale căror produse au prioritate în ”lanțul trofic” al supermarket-urilor. Poporul român tânjește după un singur lucru – respectul pe scena internațională. Opinia denaturată a altora în ceea ce privește societatea noastră, ca și mașinațiuni propagandistice altminteri parte a jocului geopolitic pot altera patriotismul pașnic și sănătos al românilor. Preluate și exacerbate de politicieni oportuniști dar și de actori externi malițioși, aceste frustrări capătă accente extreme, radicale.
Istoria este fundația rațiunii unitare a oricărui popor. După cum spunea și filosoful Carl Gustav Jung, direcția atitudinii generale a societății este dată de poveștile și istorisirile transmise de la o generație la alta. În consecință, conștienți fiind de statura lui Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Alexandru Ioan Cuza, Carol I, Iuliu Maniu, Ion Mihalache și mulți alții, toți patrioți desăvârșiți, o frustrare legată de România ultimelor decenii este justificată. Cu această tranziție de la măreție la anemie în gândirea oamenilor de stat, pervertirea patriotismului în naționalism pentru cei care au ajuns la limita răbdării este la un talk-show distanţă.
Similar, ascensiunea extremismului are loc și în statele occidentale, iar cauzele sunt diverse. Unii extremiști se opun liberalismului, alții valului de imigranți care diluează atât societatea în viața de zi cu zi dar și puterea votului cetățenilor, iar alții înseși apartenenței la alianța vestică. Toate par a fi o cauză suficient de bună pentru a justifica înrădăcinarea unor politicieni cu mesaje dure împotriva a tot și a orice. Din păcate, acest fond de extremism agresiv acaparează și patriotismul sănătos, într-atât încât a fi patriot devine o rușine. Ori tocmai ruperea legăturii afective sănătoase dintre cetățean și cetate lasă loc atitudinilor extreme.
[1] SONDAJ Cât de NAȚIONALIȘTI sunt românii? 78% dintre ei spun că ar prefera să fie cetățeni ai României decât ai oricărei alte țări din lume – TOMIS NEWS
[2] MARTIE 2024: Sondaj de opinie INSCOP Research realizat la comanda News.ro (Partea a IX-a: Patriotism economic, ajutorul statului în situații de criză)
Lasă un răspuns